Description
Drept constituțional – suport de curs
TITLUL I
TEORIA GENERALĂ A STATULUI
1. CONCEPTUL DE STAT
Noțiunea de Stat s-a format din verbul latin “statuo”, care înseamnă “a pune, a așeza, a întemeia”. Sintagma “status civitas” exprima în Imperiul Roman modul de guvernare a Cetății. Cuvântului “status”, romanii i-au adăugat și expresia “res publica”( lucru public), rezultând astfel – “status rei publicae”(situația conducerii vieții politice). Romanii au folosit două noțiuni referitoare la stat, și anume “res publica”(pentru perioada republicii) și imperium pentru perioada imperiului.
Grecii foloseau, pentru a defini organizarea politică a unei colectivități umane, termenul de “polis” (Cetate) sau “politeia”(formă de organizare).
Trebuie să menționăm faptul că trăsăturile moderne care definesc în prezent statul, nu erau reunite în totalitate nici în cadrul Imperiului Roman, nici în polisurile grecești.
Autorii atribuie lui Machiavelli folosirea pentru prima dată a termenului de stat într-un sens modern în lucrarea Principele, scrisă în 1513 și publicată la Roma abia în 1932. Contemporan cu Machiavelli, Thomas Morus scrie lucrarea “ Despre cea mai bună întocmire a statului și despre noua insulă Utopia” Cuvântul stat, în accepțiunea dată de Machiavelli și contemporanii săi, are la origine termenul latin “status”. În opera sa, Machiavelli are în vedere atât statul ca instituție politică specializată în arta guvernării, cât și cea de putere sau de autoritate atribuită unui individ sau unui grup. Autorul atribuind termenului de stat și accepțiunea de organizare a unui anumit teritoriu dobândit de un principe cuceritor, pe care îl alipește unui regat sau principat preexistent.
Progresul statalității ca fenomen politic și ca realitate instituțională nu poate fi separat de preocupările pentru fundamentarea teoretică modernă a conceptului de stat.
Jean Bodin în lucrarea sa “Les six livres de la Repubique” fundamentează conceptul de suveranitate a poporului, pe care o prezintă distinct de cea a monarhului. În concepția lui Bodin, regele este o persoană care exercită prerogativele monarhice în nume propriu, dar ca rezultat al împuternicirii date de poporul suveran și potrivit unei ordini legale care obiectivează în norme juridice voința lui Dumnezeu. Conceptul de suveranitate a poporului reprezintă un principiu de bază al sistemului de guvernare. Pe acest principiu se întemeiază mai târziu conceptul modern de democrație reprezentativă.
În secolele al XV-lea și al XIV-lea constatăm o renaștere a statalității din punct de vedere teoretic în fundamentarea legitimității puterii absolute a monarhului, care a reușit să impună o conducere centralizată și, în același timp, în cristalizarea unor teorii privind afirmarea originii populare a suveranității puterii poporului.
În secolele XVII și XVIII, statul era conceput ca rezultat al unei pact sau contract social între guvernați și grupul minoritar, care este învestit de aceștia cu prerogative de conducere politică. Pactul poate fi desfăcut oricând de popor, dacă acesta este nemulțumit de modul în care este guvernat. Unii dintre cei mai de seamă reprezentanți ai teoriei contractului social au fost Thomas Hobbes, John Locke, Jean-Jacques Rousseau.
Începând cu secolul al XVII-lea statele din Europa întrunesc pe deplin caracteristicile unui stat modern. Fiind un fenomen social foarte complex și având o existență milenară. Statul a căpătat de-a lungul timpului o diversitate de definiții. Însă, indiferent de formulările folosite în definirea statului de diverși autori, elementele esențiale ale definiției complete a acestuia sunt:
– forma de organizare politică a unei colectivități umane constituite istoric;
– localizarea geografică;
– existența unui grup conducător învestit cu atribuții de guvernare și de exercitare a autorității publice în numele poporului;
– prerogativa grupului conducător de a stabili și a apăra ordinea statală și, în cadrul acesteia, a celei juridice.
STATUL – este forma instituționalizată de organizare politică a unei colectivități umane constituite istoric și localizate geografic, pe un anumit teritoriu, în care un grup de indivizi, deținând în virtutea suveranității poporului și ca expresie a voinței acestuia, ori ilegitim, prerogativele și instrumentele exercitării autorității publice, ale elaborării și aplicării normelor de conviețuire socială, exprimă și apără interesele fundamentale ale statului și ale națiunii și impune voința acestora ca voință general-obligatorie.
O cerință esențială pe care trebuie să o îndeplinească orice stat este ca autoritățile publice să fie legitime, iar legitimitatea rezultă din învestirea acestora cu putere de comandă, constrângere și dominație de către cetățeni, în alegeri libere și periodice.
În organizarea și funcționarea statului este necesar să se respecte cadrul constituțional și legal de exercitare a puterii.
Orice stat se bazează pe solidaritatea și pe unitatea cetățenilor săi, indiferent care ar fi identitatea lor etnică.
De studierea statului s-au ocupat atât politologii, sociologii, dar și juriștii. Este util să punctăm principalele elemente ale noțiunii de Stat din perspectivă politologică, sociologică și juridică.
1.1. Analiza politologică a statului
Din această perspectivă, Statul apare ca ocolectivitate umană istoricește constituită și organizată pe un anumit teritoriu, care se structurează politic în grupul de guvernați și restul populației.
Rezultă patru elemente definitorii ale noțiunii de stat:
– organizarea politică a unei colectivități umane;
– gradul de coeziune a colectivității respective;
– raporturile de comandă/supunere existente între guvernanți și guvernați;
– legitimitatea exercitării autorității și a puterii de comandă de către guvernanți.
1.2. Analiza sociologică a statului
Din perspectivă sociologică, Statul reprezintă un produs al evoluției sociale a civilizațiilor. Sociologul Emil Durkheim afirma că statul a apărut ca rezultat al diviziunii sociale a muncii. În cadrul fiecărui stat există un ansamblu de clase și pături sociale, fiecare dintre ele fiind purtătoare ale unor interese specifice și ale unui mod de viață diferit, ale unei culturi și conștiințe sociale distincte. Fiecare dintre aceste clase are o percepție proprie a fenomenului puterii și a actelor de guvernare.
Statul se afirmă din punct de vedere sociologic ca o colectivitate umană bazată pe raporturi de cetățenie și dotată în mod legitim cu instituții de guvernare specializate care au un caracter impersonal și permanent.
Sociologul care s-a impus în analiza statului, din perspectiva sociologiei politice, este Max Weber. În analiza fenomenului statal Weber pune accentul pe:
– DOMINAȚIE
– SUBORDONARE
– AUTORITATE
– FORȚĂ/PUTERE
Raporturile de comandă – supunere sunt de esența puterii, a relațiilor de putere. Cel mai adesea puterea se întemeiază pe constrângere, pe coerciție. În opinia sociologului german, ceea ce dă conținut și consistență statului este aparatul său birocratic, al cărui scop constă în impunerea dominației, a subordonării și a forței statului.
1.3. Analiza juridică a statului
Statul poate fi privit ca o persoană juridică sau o persoană morală, adică este titular de drepturi și obligații ca orice persoană fizică. Statul reprezintă ordinea juridică centralizată aflată în strânsă legătură cu ordinea internațională.
Statul este o persoană juridică de drept public.
Vom reda în continuare câteva definiții ale conceptului de Stat:
Statul este o instituție având ca suport o grupare de oameni așezată pe un spațiu delimitat, capabilă de a-și determina singură propria sa competență și organizată în vederea exercitării unor activități care pot fi grupate în funcțiile: legislativă, executivă și jurisdicțională.(Tudor Drăganu)
Statul este o unitate alcătuită din reuniunea mai multor oameni pe un teritoriu determinat în forma guvernanților și guvernaților.(Constantin Dissescu)
Statul este o grupare de indivizi, reuniți printr-o legătură națională pe un teritoriu determinat și fiind guvernați de o putere superioară voințelor individuale. (George Alexianu)
Statul este pur și simplu produsul unei diferențieri naturale, uneori prea simplă, alteori prea complexă, între oamenii unui același grup social, de unde rezultă ceea ce se numește putere publică, care nu se poate legitima prin originea sa, ci numai prin serviciile pe care le aduce, conform regulii de drept. (Leon Duguit)
Statul este personificarea juridică a unei națiuni, este subiectul și suportul autorității publice. (Esmein)
Statul nu este numai o parte, o zonă anume a vieții istorice, ci chiar esența, miezul acesteia. Este alfa și omega. (Hegel)
Statul, a cărui naștere este determinată de circumstanțe istorice, este înainte de toate o idee, un produs al inteligenței umane. (Georges Burdeau)
Statul este reunirea unei mulțimi de oameni trăind sub aceleași legi juridice. (Kant)
Statul este o colectivitate politică și juridică a cărei natură și independență o fac ireductibilă la alte colectivități, indiferent dacă acestea se situează sub sau deasupra sa. (Pierre Pactet)
Prin stat se înțelege o societate organizată, având o conducere autonomă, suverană în raport cu alte puteri. (Genoveva Vrabie)
Într-o accepțiune mai largă, prin stat urmează să se înțeleagă suma a trei elemente: teritoriul, populația (națiunea) și suveranitatea. (Ioan Muraru)
TITLUL II
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI
Doctrina constituțională a formulat trei elemente constitutive ale statului, aflate într-o unitate organică:
1. TERITORIUL
2. POPULAȚIA
3. PUTEREA POLITICĂ SUVERANĂ
1. TERITORIUL
Teritoriul statului – spațiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape, precum și coloana de aer aflată deasupra solului și apelor, asupra căruia un stat își exercită suveranitatea sa exclusivă și deplină.
Deși, teritoriul statului îi aparține acestuia în exclusivitate, nu înseamnă firește, că nu pot fi aduse modificări legale. Astfel, potrivit principiului autodeterminării, o națiune aflată în componența altui stat, în temeiul voinței sale poate ieși de sub jurisdicția acestuia, constituindu-se un într-un stat suveran sau poate intra în componența altui stat, pentru realizarea unității sale naționale.
Asupra întregului său teritoriu, statul exercită o autoritate exclusivă, manifestată sub trei aspecte:
– Plenitudine
– Exclusivitate
– Opozabilitate față de orice alt stat
Plenitudinea – indică faptul că statul exercită, în limitele sale teritoriale, plenitudinea funcțiilor sale (ex. statul, prin organele sale reprezentative legiferează, organizează administrația, armata și forțele de poliție, stabilește instanțele de judecată etc.).
Exclusivitatea – indică faptul că pe teritoriul său, statul exercită în mod liber întreaga sa autoritate, fiind exclusă intervenția sau amestecul altui stat. Un stat suveran are însă dreptul să accepte o diminuare a suveranității sale (ex. un stat care are instalații nucleare acceptă o inspecție a acestora sau a folosirii acestora de către un alt stat sau de către o organizație internațională; existența unor baze sau instalații militare în alte state; Uniunea Europeană impune prin unele organisme și mecanisme economico-financiare diminuarea competențelor statului asupra propriului său teritoriu). Această diminuare a suveranității este o expresie a suveranității statului.
Aspectul opozabilității este conferit, în primul rând, de legitimitatea și recunoașterea internațională a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu. Un teritoriu poate aparține unui stat doar în mod legal și legitim.
Importanța stabilirii teritoriului unui stat implică o delimitare precisă a frontierelor sale. Recunoașterea unei frontiere are consecințe juridice de drept internațional: obligația de respectare a integrității teritoriale a statului respectiv.
Teritoriul are o importanță vitală pentru stabilirea unei populații și pentru accelerarea procesului de formare a națiunii și a sentimentului național.
În afară de caracteristicile sale politice, economice sau naționale, teritoriul prezintă și următoarele caracteristici juridice:
– Indivizibilitate
– Inalienabilitate
– Impenetrabilitate
Indivizibilitatea teritoriului semnifică unitatea acestuia. Teritoriul nu poate fi divizat sau înstrăinat către alte entități statale. Faptul că teritoriul statului este împărțit în unități administrativ-teritoriale care se bucură de autonomie locală nu are, în acest sens, nici o relevanță întrucât unitățile respective nu sunt opuse statului ca atare.
Inalienabilitatea teritoriului întărește indivizibilitatea acestuia, fiind inalienabil, teritoriul nu poate fi înstrăinat altui stat.
Impenetrabilitatea teritoriului constă în interdicția ca pe teritoriul unui stat să-și poată exercita puterea de comandă un alt stat.
2. POPULAȚIA
Orice stat presupune un minim de populație stabilă. În cadrul populației unui stat întâlnim următoarele categorii de locuitori:
– Cetățeni ai statului respectiv
– Străini
– Apatrizi
– Persoane cu dublă cetățenie.
Cetățeanul este individul legat de stat printr-o legătură juridică: cetățenia.
Fiecare stat regrupează într-o proporție mai mare sau mai mică populații cu trăsături etnice diferite. În funcție de această regrupare statele se pot împărți în: state naționale sau state multinaționale.
Statele naționale sunt cele în care populația majoritară formează o singură națiune. Apariția națiunii a conferit o nouă legitimitate politică statului. De acum înainte suveranitate statului se bazează pe suveranitatea națiunii și nu pe voința divină.
Elementele națiunii sunt: rasa, limba comună, cultura, religia, tradițiile istorice, interesele materiale și culturale comune, situația geografică. Datorită unor împrejurări speciale nu întotdeauna aceste elemente pot fi întrunite fără, însă, ca națiunea să fie afectată (ex. cele două state germane au format până la reunificare (1990) o singură națiune, deși unele elemente nu au fost întrunite – comunitatea de viață economică).
În ceea ce privește raporturile între națiune și stat în Europa, națiunea precede statul. Națiunea română s-a format înainte de unirea celor două Principate Românești și formarea statului național în 1859. În unele state africane procesul formarii națiunii nu este încă terminat nici în prezent; în această situație se poate spune că statul a precedat formarea națiunii.
Statul multinațional este statul a cărui populație este formată din diferite popoare, vorbind limbi diferite și având culturi și un trecut istoric diferite (ex. Elveția, R.P. Chineză, fosta U.R.S.S., fosta Iugoslavie, fosta Cehoslovacie).
3. PUTEREA POLITICĂ SUVERANĂ
Statul suveran este dator să exercite pe teritoriul său și față de întreaga sa populație prerogative sale de putere suverană, pentru a menține ordinea, a apăra comunitatea față de agresiuni.
O autoritate publică este suverană atunci când nu este supusă nici unei alte autorități, nici în cadrul intern al statului, nici pe plan extern.
Este esențial ca puterea să fie legitimă și să se exercite în cadrul legislației constituționale adoptate în mod democratic. Legitimitatea este un element
fundamental al puterii politice. Acțiunile guvernamentale sunt legitime, în măsura în care răspund intereselor naționale, “Binelui comun”. Legitimitatea nu se confundă cu termenul de legalitate care exprimă conformitatea conduitei individului sau a unei persoane juridice cu dispozițiile legale.
O putere devine ilegitimă prin contestarea ei de către întreaga națiune sau de către majoritatea populației. O condiție a legitimității este respectarea de către putere a Constituției. Lipsa de legitimitate se exprimă prin pierderea de către Guvern a suportului popular sau prin retragerea sprijinului partidelor parlamentare.
Elementele legitimității puterii politice sunt: legalitatea instituirii puterii și corecta folosire a acestei puteri.
Din punct de vedere politologic legitimitatea este considerată un principiu de întemeiere și justificare a unui sistem, a unui guvernământ care presupune o anumită recunoaștere de către cei guvernați, a dreptului de a conduce exercitat de cei care guvernează.
În prezent, conceptul de suveranitate cunoaște o serie de transformări în special în țările din Europa Occidentală.
…
