Ajutorul dat de testele sociometrice în cunoașterea grupului mic

Descriere

Ajutorul dat de testele sociometrice în cunoașterea grupului mic

Stabilirea structurii unei lucrări științifice începe cu analiza cerințelor instituției și cu discuțiile purtate cu profesorul coordonator. Participați la consultații și conveniți asupra unui plan de lucru care să reflecte tema, obiectivele și metodologia cercetării. Recomandările primite pe parcurs vă ajută să construiți o lucrare coerentă și bine fundamentată.

Dacă întâmpinați dificultăți în întocmirea planului, vă oferim gratuit sprijin pentru elaborarea unei structuri preliminare, pe care să o discutați și să o definitivați împreună cu profesorul coordonator.

Materialele disponibile pe documentare.eu sunt destinate exclusiv documentării, informării și orientării în redactarea propriei lucrări științifice. Acestea oferă repere de structură și abordare a temei, fără a înlocui cercetarea și contribuția personală. Orice idee, informație sau fragment preluat trebuie utilizat cu respectarea regulilor de citare și a normelor de etică academică.

Cuvinte cheie: sociologie, lucrări de licență în sociologie, teme de licență, lucrări de licență neplagiate, lucrări de licență gratis pentru documentare, cercetare sociologică, metode cantitative și calitative, anchetă sociologică, chestionar, interviu, observație, analiza datelor sociale, teorii sociologice, socializare, grupuri sociale, stratificare socială, inegalități sociale, mobilitate socială, devianță, migrație, schimbare socială, sociologia familiei, sociologia educației, sociologia muncii, sociologie rurală și urbană, excluziune socială, politici sociale.

De ce să începeți documentarea de la zero, când puteți beneficia de un material deja structurat, care vă oferă repere bibliografice, perspective de analiză și exemple de abordare a temei, economisind timp și facilitând organizarea propriei cercetări științifice? documentare.eu

Exemplu de structură pentru o lucrare de licență cu titlul: 

Ajutorul dat de testele sociometrice în cunoașterea grupului mic

Conținut inspirațional pentru redactarea propriei lucrări de licență cu titlul:

Ajutorul dat de testele sociometrice în cunoașterea grupului mic

Teoretizarea conceptelor

Termenul de grup a pătruns în limba română din limba franceză. Acesta circulă sub două forme – grup și grupă –, ambele semnificând aproximativ același lucru: ansamblu sau colectiv de oameni având o sarcină ori un scop comun. Trăsătura comună a grupurilor este faptul că reprezintă o pluralitate de indivizi, într-o solidaritate mai mult sau mai puțin accentuată.

Pentru a afla natura grupului trebuie să avem în vedere numeroase criterii prin care îl putem defini: gradul de organizare, funcția sa, felul interacțiunii dintre membri și distribuția rolurilor, modul de viațuire în interiorul grupului (normele comune). În acest fel se pot preciza dimensiunile structurale, funcționale și psihologice în definirea grupului.

Grupurile nu sunt elemente fixe, imuabile; ele se nasc, se dezvoltă, se mențin, se dispersează. Un grup se constituie ca un ansamblu de persoane între care se stabilesc anumite relații și care au un scop comun, dar care se diferențiază după funcții sau sarcini. Există diverse grupuri: familia, echipele sportive ori artistice, amicițiile afective, atelierele unei uzine, cluburile culturale sau asociațiile religioase, celulele politice, găștile ori bandele.

Unii autori pun accentul mai ales pe interrelațiile care se stabilesc între membri, pe interacțiune; alții, pe diferențierile funcționale sau de status sociometric după care se deosebesc membrii; iar alții insistă asupra scopului comun, a obiectivului ce trebuie atins.

Pentru Lewin, interdependența membrilor era criteriul unitar al unui grup. Cattell sugerează că, ținând seama de interdependența internă a indivizilor, nu vom putea defini caracteristica fundamentală a grupului. El înțelege prin grup o colecție de oameni în care existența tuturor este utilizată pentru satisfacerea anumitor necesități ale fiecăruia.

Tipologii și tipuri de grupuri

Există multe clasificări ale grupurilor, iar fiecare autor a realizat o clasificare diferită după mărime, talie sau anvergură.

Dimensiunile grupurilor psihosociale: pentru ca un grup să poată intra în categoria grupurilor psihosociale trebuie să existe raporturi între indivizi și fiecărui membru să i se ofere posibilitatea de a avea o percepție individuală asupra celorlalți membri ai grupului.

Thomas și Fink au sistematizat studiile în care variabila independentă este mărimea grupului, iar variabilele dependente sunt: realizările, distribuția funcțiilor, natura interacțiunii și organizarea grupului. În ceea ce privește „activitatea”, mărimea grupului are influență asupra a patru variabile: calitatea activității, viteza, eficiența și productivitatea. Astfel, cei doi autori au descoperit că, în activitatea de rezolvare a problemelor, calitatea soluțiilor este mai ridicată în grupurile de 12–13 persoane față de grupurile de 6–8 persoane. În ceea ce privește viteza rezolvării, s-a observat faptul că grupurile mai mari necesită un timp mai îndelungat pentru a lua o hotărâre. Eficiența: grupurile de 2 persoane sunt mai eficiente decât cele de 4 persoane. Productivitatea grupului, fiind definită ca numărul de unități corecte produse într-o unitate de timp, corelează cu mărimea grupului, grupurile mai mici fiind mai productive decât cele mari.

În ceea ce privește organizarea, pe măsură ce crește mărimea, descrește contribuția membrilor mai puțin activi. Pentru clasificarea grupurilor, talia nu constituie decât un criteriu exterior, un criteriu „tehnic”.

Alți autori au folosit criterii care țin de „natura grupului”. De exemplu, Maisonneuve, după o schemă a lui Filloux, a identificat pentru grupul „față în față” patru criterii, în funcție de raporturile pe care grupul le stabilește:

1. a) Cu o organizație socială: în ceea ce privește locul și raza de interacțiune, grupul poate depinde direct de o organizație socială sau de un ansamblu de proiecte particulare; astfel, grupul poate fi instituțional sau spontan.
   b) Cu normele admise: aici intră regulile grupului, moralul lui, care pot să fi existat anterior sau să fi rezultat din interacțiunile membrilor; astfel sunt grupuri formale sau informale.
   c) Cu scopurile colective: acestea sunt în funcție de aspirații; în acest caz grupul poate fi considerat scop sau mijloc.
   d) Cu un proiect științific: este cazul grupurilor de laborator; aici membrii sunt reuniți pentru un experiment științific.

După criteriile expuse de Maisonneuve, putem evalua diferite tipuri de grupuri: grupul de muncă – instituțional, formal, de lucru, artificial; clasa de elevi – grup instituțional, formal, de lucru, constituit artificial; banda – grup spontan, nonformal, de lucru, natural.

O altă clasificare este cea a lui P. Arbousse-Bastide. El spune că apartenența și contactul permit identificarea tipurilor de grupuri corespunzătoare (P. Arbousse-Bastide, op. cit., p. 26). Grupurile de apartenență sunt acele grupuri la care se aparține fie prin aspirație, fie prin participare efectivă. Participarea efectivă poate fi la un grup profesional sau familial fără ca ea să antreneze o participare psihosociologică. Se mai poate aspira la participarea la un grup; aici apartenența poate fi fictivă.

Grupul de referință este grupul de la care individul împrumută normele și valorile. El poate îndeplini două funcții: o funcție comparativă, prin care individul își evaluează locul său între alții, și o funcție normativă, prin care individul asimilează și interiorizează normele și valorile grupului său de referință, pe care le transformă în propriile modele de comportament.

Mai există și grupuri față în față sau „grupuri de contact”, care pot fi accidentale, fortuite, voluntare ori artificiale. Grupurile „prin contact” sunt: grupuri de acțiune (formate în vederea realizării unei sarcini); grupuri de formare (cu scop educativ, pedagogic); grupuri de deliberare (membrii se reunesc pentru a schimba puncte de vedere asupra unei anumite probleme); grupuri de decizie (se reunesc pentru a găsi soluții practice la o problemă); grupuri de reflecție (își propun să reflecteze asupra unei probleme pentru a elucida ori a progresa într-o anumită direcție); grupuri experimentale (își propun să observe ce se întâmplă în interiorul unui grup).

Grupul mic

Grupurile primare au fost descrise pentru prima oară de Cooley în Social Organization (1909). După părerea lui, grupurile primare sunt acelea care se caracterizează printr-o asociere intimă, față în față, și prin cooperare. Într-un grup primar, unitatea nu este una plină de armonie și dragoste, ci este diferențiată și competitivă.

Cooley a descris patru tipuri de grupuri primare:

• familia – primul grup primar cunoscut de întreaga omenire;
• grupul de joc al copiilor – caracterizat prin cooperare și spontaneitate;
• grupul de vecinătate – a jucat un rol important în viața afectivă a ruralului până la apariția orașelor industriale; se caracterizează prin sentimente de dreptate, generozitate, autoguvernare;
• comunitatea de bătrâni – formată din indivizi care se cunosc din copilărie și se bazează pe intimitate și fuziunea personalității.

Un alt autor, Mucchielli, a împărțit grupurile primare în patru categorii:
a) grupuri primare naturale (familia, satele mici, grupurile de amici),
b) grupuri primare artificiale (tabăra de vacanță, grupurile „laborator”),
c) grupuri primare durabile/persistente (clasa școlară, banda, clubul),
d) grupuri primare momentane (comitete de conducere, de discuție).

Caracteristicile grupurilor primare: membrii urmăresc în comun aceleași scopuri, relațiile dintre ei pot deveni intense, există o uniune morală între membri, se construiesc norme, credințe, semne și ritualuri proprii grupului respectiv.

Dinamica grupului mic

Termenul „dinamică” provine din limba greacă, însemnând „forță”. „Dinamica grupului” desemnează forțele care acționează în interiorul unui grup. Aceste forțe constau în nașterea grupului, modificările pe care le poate suferi ulterior și consecințele acestora. Expresia se datorează lui Kurt Lewin. S-au făcut foarte multe cercetări asupra dinamicii grupului, vizând funcționarea grupului, coeziunea și comunicarea, conducerea și creativitatea.

Procesele grupului mic

Structura și funcțiile grupului determină apariția unor procese. Actualizarea structurii și funcționalitatea grupului, manifestate prin activitățile membrilor, antrenează un complex proces interacțional. Aceste interacțiuni pot fi funcționale atunci când un grup se află în fața îndeplinirii unei sarcini, dar pot decurge și din faptul că grupul este, pentru membrii săi, o realitate, o funcție și o valoare, care pune în evidență interesele și motivațiile membrilor.

Maisonneuve a descris câteva procese de grup. Pornind de la funcțiile principale ale grupului – realizarea sarcinii, menținerea și satisfacerea nevoilor membrilor – rezultă următoarele procese:

• de realizare a sarcinii;
• de comunicare;
• afectiv-apreciativ;
• de influență.

Procesul de realizare a sarcinii

Realizarea unei sarcini depinde de tipul de grup. În cazul grupurilor formale, sarcina este prescrisă, iar în cele nonformale rezultă din interacțiuni; în acest caz, obiectivele grupului impun interacțiunea membrilor doar pe durata necesară realizării sarcinii, după care, în anumite situații, grupul se poate dizolva.

Performanța unui grup depinde și de natura sarcinii. Aurora Perju-Liiceanu spune că „rezolvarea de probleme în grup e condiționată de variabile ca: compatibilitate, comunicare și compoziția grupului” (Rezolvarea de probleme în grup și stil cognitiv individual, în Interacțiunea proceselor cognitive, Ed. Academiei R.S.R., București, 197, p. 269).

Dacă grupul trece de la o sarcină la alta, structura sa internă se transformă. Există un raport între natura sarcinii, structura comunicărilor în grup și capacitatea grupului de a rezolva o problemă. Georges Friedmann a arătat, în cadrul muncii la bandă, importanța pe care o prezintă, pentru fiecare membru al lanțului, sentimentul de solidaritate cu ceilalți muncitori; în acest caz sarcina se îmbogățește în semnificații și capătă valențe sociale mai adânci. În cadrul unui grup, relațiile afective, prietenia sau simpatia dintre membri pot constitui factori ai productivității. Studiile sociometrice au încercat să dovedească faptul că, atunci când indivizii sunt întrebați pe cine preferă pentru o anumită acțiune, li se oferă posibilitatea să-și aleagă din interiorul grupului persoanele față de care manifestă simpatie.

Motivațiile membrilor constituie, de asemenea, factori ai solidarității sau ai disoluției grupului și, implicit, ai productivității.

Collins și Guetzkow disting două tipuri de stimuli care influențează interacțiunile dintre sarcină și sistemele interpersonale: stimuli-obstacol și stimuli-recompensă. Un obstacol poate veni din exterior, dar poate fi generat și de relațiile interpersonale. Obstacolele sunt definite ca problemele cu care grupul și membrii sunt confruntați, care limitează productivitatea și comportamentul grupului. Pe de altă parte, recompensele servesc la influențarea, menținerea și motivarea comportamentelor de grup.

O problemă în realizarea sarcinii este distribuția rolurilor în raport cu sarcina. Moreno afirmă că fiecare rol apare ca o fuziune de elemente individuale și colective, care îi conferă calitate și asigură adaptarea unică a individului. Luarea rolului presupune intrarea în statusul oficial oferit de structura funcției de grup, iar jocul rolului înseamnă încercarea de a oferi tot ce poate individul pentru acoperirea statusului funcției. Procesul de realizare a sarcinii este determinat de natura grupului și de structura sarcinii.

Procesul de comunicare

Un grup social nu poate exista dacă între membrii care îl compun nu există comunicare. Comunicările orale, scrise ori exprimate prin gesturi și mimicǎ exprimă, în realitate, relațiile interpersonale. Primul care a pus problema importanței comunicărilor în grup a fost Kurt Lewin. El a observat că, atunci când nu existau comunicări deschise, atmosfera era tensionată și se crea un blocaj. După depășirea acestui blocaj, raporturile interpersonale au evoluat spre autenticitate și integrare pe planul muncii. Atunci coeziunea și solidaritatea au crescut, atmosfera de lucru s-a schimbat, iar productivitatea și creativitatea au crescut semnificativ (Gerald Bernard Mailhiot, Dynamique et genèse des groupes, Paris, Éditions de l’Epi, 1968, p. 92).

1. Bavelas a dezvoltat ideile lui Lewin asupra comunicărilor. El spune că acestea există atunci când între două sau mai multe persoane se stabilește un „contact psihologic”. Din aceste contacte rezultă tipuri de comunicare care variază în funcție de: a) instrumentele utilizate pentru stabilirea contactului cu ceilalți; b) persoanele intrate în procesul de comunicare; c) obiectivele urmărite (idem, p. 99 și urm.).

După instrumente, comunicarea poate deveni verbală sau nonverbală (gesturi, expresia feței). După numărul persoanelor implicate, comunicarea poate fi „în doi” sau „în grup”. Comunicarea în grup se poate împărți în comunicare intragrup (între membrii aceluiași grup) și comunicare intergrup (între două sau mai multe grupuri). După obiectivele propuse, poate fi comunicare de consum și comunicare instrumentală. Cea de consum este comunicarea gratuită, care rezultă din nevoia de a comunica altuia universul personal. Cea instrumentală este utilitară și presupune o gândire anterioară; are scop de influențare/manipulare.

Rezultatele acestei comunicări între membrii grupului sunt: cu cât contactul psihologic este mai profund, cu atât comunicarea are șanse mai mari de autenticitate; cu cât comunicarea se stabilește „de la om la om”, lăsând la o parte măștile și statusurile, cu atât devine mai autentică; cu cât comunicările intragrup sunt mai deschise și solidare, cu atât comunicările intergrup au șanse mai mari de autenticitate.

Comunicările îndeplinesc câteva funcții ca proces de grup:
a) facilitează realizarea sarcinii;
b) favorizează coeziunea grupului, uniformizează opiniile;
c) valorizează grupul, permite afirmarea originalității lui;
d) rezolvă problemele grupului, protejează grupul față de exterior;
e) acționează ca factor de unitate socioculturală pentru toate grupurile umane;
f) facilitează ca grupul să devină cadru de referință pentru individ (Gerald Wackenheim, Communication et devenir personnel, Éditions de l’Epi, 1969, p. 79 și urm.).

Procesul afectiv-apreciativ

Alegerea, respingerea ori percepția presupun spontaneitate afectivă, exprimată intuitiv și imediat. Criteriul „afectiv” este criteriul alegerii sociometrice. Mary Northway spune că testul sociometric nu măsoară gradul de acceptare al unui individ, ci înregistrează preferințe, fără a clasifica moral. În funcție de nevoile fiecărui individ și de dorințele lui, acesta îl preferă pe cel care îl va ajuta să-și satisfacă nevoile, pe cel care corespunde „patternului” său de acțiune.

Pentru a afla într-un grup cine este persoana cea mai „populară” se folosește un test sociometric. O metodă de validare a rezultatelor este participarea cercetătorului la viața grupului: cercetătorul trebuie să ia parte la discuțiile dintre membri, discuții libere și spontane. O altă metodă de validare este compararea rezultatelor cu aprecierile unor observatori externi. Primul criteriu interapreciativ are valoare de acțiune, iar al doilea – de diagnostic, dar ambele presupun raportarea la aceeași sarcină.

Procesul de influență

Influența determină și este determinată de scopurile și sarcinile grupului, de relațiile afectiv-axiologice și de structura rețelei de comunicare pe care un grup o promovează. Procesul de influență poate domina viața grupului, folosind ca „instrumente anexe” celelalte procese.

Mulți autori identifică influența cu autoritatea, puterea sau conducerea. Alții cred că acest proces reprezintă modalitatea practică prin care se actualizează conformismul grupului și prin care se reprimă încercările deviante. În cazul acestui proces se vorbește despre conformism. Pentru Mucchielli, presiunea pentru conformitate are un caracter unificator: unifică opiniile, percepțiile, conduitele, informațiile etc. Presiunea pentru conformitate este determinată de doi factori: nevoia de aprobare și nevoia de certitudini. Din aceste două surse decurg două tipuri de influență asupra membrilor: a) presiunea normativă, ce cere conformare la standarde; b) presiunea „informațională”, care tinde să facă acceptată o anumită informație în grup (G. de Montmollin, Les processus d’influence sociale, Année psychologique, 58(2), 1958, p. 27–28).

Un alt termen folosit în acest proces este autoritatea. Exercitarea autorității presupune o relație din care decurg câteva consecințe: dacă termenii relației se modifică pe parcurs, relația va suferi modificări; o autoritate stabilită asupra unei sfere sociale este limitată, ea nu se poate răsfrânge automat și asupra sferelor învecinate. După Gh. Bourceanu, trăsăturile autorității sunt: este o putere obiectivă, obiectivată în norme, regulamente, simboluri; se întemeiază pe consimțământ și conformitate; presupune existența unei ierarhii de roluri sociale (Gh. Bourceanu, Autoritatea în psihologia socială, „Sociologia în acțiune”, II, 1973, p. 136).

Autoritatea nu se poate exercita în afara grupului social și în afara scopului comun. Puterea are o sferă mai largă decât autoritatea. French și Raven au împărțit formele puterii astfel: puterea fondată pe recompensă, pe pedeapsă, pe legitimitate, pe competență și pe identificare. Există o diferență între puterea coercitivă și cea legitimă: în cea coercitivă, supunerea se întemeiază pe funcția de întărire, care duce la rezistență, iar în cea legitimă se fondează pe interiorizarea unei norme, care produce o rezistență mai mică sau chiar deloc. Tendința actuală consideră puterea ca o influență potențială.

Metodologia demersului investigativ

În conformitate cu obiectivele și scopurile demersului nostru investigativ, ne-am propus aplicarea unui aparat metodologic care să surprindă realitatea socială într-un mod pertinent, astfel încât rezultatele cercetării noastre să-și dovedească fiabilitatea.

„Cunoașterea colectivului de elevi nu presupune doar cunoașterea personalității membrilor lui, ci mult mai mult. Cunoașterea colectivului de elevi vizează surprinderea acelor caracteristici prin care se definește ca un tot, ca o unitate de sine stătătoare, ca un grup social. Putem spune că identificarea unor trăsături personale ne oferă posibilitatea să înțelegem mai bine semnificația rolurilor pe care le joacă elevii, iar prin intermediul acestora să pătrundem în mecanismul procesului de interacțiune, mecanism care declanșează și determină caracteristicile colectivului ca un tot unitar. Cunoașterea poate parcurge și drumul invers, de la trăsăturile definitorii ale colectivului, prin intermediul comportamentelor ce rezultă din exercitarea rolurilor, la condițiile interne și particularitățile psihologice ale membrilor săi. În acest al doilea sens putem spune că tehnicile sociometrice asigură o cunoaștere amănunțită mai ales a structurii informale/afective, dar și, în mod indirect, a caracteristicilor de personalitate ale elevilor. Fiecare colectiv are, după cum am văzut, structura sa proprie, care se manifestă diferit. Cunoașterea sintalității colectivului de elevi/studenți și a personalității fiecăruia dintre ei nu constituie două acțiuni paralele sau independente una de alta. Dimpotrivă, ele se completează reciproc nu numai din punct de vedere gnoseologic, al informațiilor pe care ni le oferă, ci și din punct de vedere metodologic. Cunoscând sintalitatea, vom putea face diverse aprecieri cu privire la unele componente ale personalității și, invers, cunoscând personalitatea indivizilor din care este format colectivul, vom putea interpreta unele manifestări ale sintalității.

Cunoașterea dinamicii colectivului reclamă un studiu longitudinal și folosirea unor metode corespunzătoare. Un astfel de studiu ne indică nu numai tendința generală de evoluție a colectivului, ci și principalele momente nodale ale acestei evoluții.

În circumscrierea metodelor de cunoaștere a colectivului de elevi, important este nu numai cum sunt alese, ci și modul în care sunt folosite și combinate. Ținând seama de interdependența care există între sintalitatea colectivului și personalitatea membrilor săi, va trebui să apelăm la metode specifice ambelor domenii, cu condiția ca ele să fie astfel aplicate și folosite încât să ne ofere cât mai multe date despre colectiv ca unitate socială, ca întreg.”

Vom enumera, mai jos, metodele și tehnicile de cunoaștere a colectivului de elevi/studenți, cu precizarea că ne vom opri, în descriere, cu predilecție asupra tehnicilor sociometrice:

1. Observația psihosocială este considerată una dintre metodele fundamentale deoarece presupune un contact nemijlocit cu realitatea și asigură obținerea unor date reale, care ulterior vor fi supuse obligatoriu prelucrării și interpretării [statistice]. Această observație este recomandabil a fi făcută de diriginte, deoarece acesta este pregătit psihopedagogic, este coparticipant la viața colectivului, iar prezența sa nu denaturează fenomenele și manifestările supuse observării. [În studiul de față am folosit abilitățile profesionale ale dirigintelui de clasă, prof. Angela Morariu, în contextul în care acesta are, pe de o parte, o specializare adecvată – absolvent de sociologie – și, pe de altă parte, este un bun cunoscător al grupului.]
2. Metoda chestionarului, [folosită de noi în acest studiu, ca a doua formă de culegere a datelor], este una dintre cele mai răspândite metode în cercetarea socială și psihologică. Specificul său constă în faptul că se bazează pe formularea unor întrebări la care subiecții anchetați urmează să răspundă verbal sau în scris.
3. Metoda experimentului [pe care nu am folosit-o din lipsă de resurse financiare și de timp] este expresia concludentă a interdependenței dintre cunoaștere și acțiune. Această metodă presupune stabilirea unei relații cauzale între variabila independentă și cea dependentă. Se impune un control riguros din partea cercetătorului asupra tuturor componentelor situației experimentale, astfel încât relația dintre variabile și modificarea fenomenelor să fie cunoscută și manipulată.
4. Metoda scărilor de opinii și atitudini (scări de apreciere) se caracterizează prin aceea că introduce diferențieri în răspunsurile subiecților, după intensitatea cu care își exprimă opiniile în legătură cu diferite fenomene. [Nu am folosit această metodă întrucât, în cazul nostru, nu este relevantă. Sunt cazuri în care elevii ne-au atras atenția că ordinea în care au enumerat, de pildă, cei 3 colegi cu care ar dori să realizeze un proiect didactic nu este relevantă, întrucât ar prefera, mai degrabă, să colaboreze cu colegul de pe treapta a II-a decât cu cel de pe prima treaptă.] Răspunsurile sunt precodificate și ordonate asemănător unei game, în formă ascendentă/descendentă, în funcție de intensitatea/fermitatea corespunzătoare opiniei celui care răspunde.

Tehnica sociometrică

Obiectul și metoda sociometriei

„Inițiatorul sociometriei este sociologul american J. L. Moreno, originar din România. El afirmă că sociometria se ocupă doar de o parte a realității sociale, și anume de relațiile interpersonale, acordând o importanță deosebită aspectelor cantitative și calitative ale acestora. Sociometria are ca obiect studiul matematic al proprietăților psihologice ale populațiilor.”

În cazul nostru, tehnica sociometrică se ocupă cu studiul relațiilor interpersonale, îndeosebi al acelor relații simpatetice care se bazează pe atracții și respingeri între membrii colectivului. Se realizează, cu ajutorul unor formule și calcule matematice, surprinderea unor calități/caracteristici relaționale ale grupului de elevi.

Tehnicile sau metodele sociometrice reprezintă un ansamblu de instrumente și procedee destinate să înregistreze și să măsoare configurația și intensitatea relațiilor interpersonale din interiorul grupului școlar. Sub această denumire sunt incluse atât instrumentele de culegere a materialului faptic, cât și cele de prelucrare, interpretare ori prezentare a materialului respectiv. De aceea, ele sunt indispensabile pentru cunoașterea concretă a interacțiunilor ce se stabilesc în cadrul colectivului de elevi/studenți.

Studiul sociometric are o triplă orientare: în primul rând, cunoașterea de către diriginte/psiholog/sociolog a afinităților exprimate de membrii grupului și, implicit, a relațiilor din cadrul colectivului; în al doilea rând, o cunoaștere mai bună de către elevi a propriilor poziții în grup; și, în al treilea rând, îmbunătățirea relațiilor și a climatului psihosocial al grupului școlar, prin acțiuni psihologice specifice.

Prin testul sociometric se pot determina:

• amplasamentul/statutul unui elev/student în câmpul relațiilor interpersonale (lider, popular, izolat, ignorat, respins etc.);
• structura sociologică globală a grupului și a subgrupurilor din cadrul său;
• diverse centre de influență;
• percepția grupului față de un anumit membru;
• coeziunea de grup etc.

Ușor de administrat și de prelucrat, oferind foarte multe date asupra microgrupului cercetat, testul sociometric poate crea iluzia instrumentului „ideal”. Totuși, trebuie atrase atenția asupra unor limite: testul nu epuizează totalitatea relațiilor interpersonale, ceea ce implică corelarea lui cu alte metode și tehnici; criteriile testului trebuie corelate cu orientarea valorică și cu motivațiile preferințelor exprimate; pentru asigurarea succesului cercetării trebuie creată o atitudine favorabilă a subiecților; cercetătorul trebuie să dea dovadă de delicatețe și competență psihologică și sociologică, fiind recomandabil să fie observator participant, astfel încât să creeze elevilor sentimentul utilității participării și să-i implice personal.

Modalitatea de alcătuire, administrare, prelucrare și interpretare a testului sociometric, precum și prezentarea rezultatelor, va fi redată sub forma unui algoritm, particularizat la colectivitatea urmărită. Putem delimita următoarele etape ale tehnicii sociometrice:

• testul sociometric;
• matricea sociometrică;
• indicii sociometrici;
• sociograma (reprezentarea grafică a relațiilor);
• cadranele sociometrice;
• prezentarea în fața clasei/individual a rezultatelor.

Instrumentul de lucru: testul sociometric

Testul sociometric este considerat instrumentul principal și punctul de plecare în cunoașterea diferitelor aspecte ale procesului de interacțiune manifestat în colectiv. El oferă doar materialul brut în legătură cu aspectele relaționale ale elevului și ale grupului în totalitatea sa. Ulterior, acest material se prelucrează, iar numai pe baza rezultatelor obținute se pot interpreta corect aceste aspecte.

Toate aprecierile, interpretările și rezultatele obținute în urma prelucrării depind de fidelitatea datelor oferite de test. Fidelitatea depinde de sinceritatea răspunsurilor, iar aceasta, la rândul ei, este determinată de felul în care a fost întocmit testul și de modul în care a fost aplicat.

Testul sociometric constă în formularea unor întrebări prin care se solicită fiecărui elev să-și exprime simpatiile și antipatiile față de ceilalți colegi. Foarte important este ca întrebările să aibă la bază criterii atent alese, în concordanță cu interesele, preocupările și aspirațiile elevilor, dar și cu interesele cercetării. Este necesar să li se ofere elevilor suficiente motive pentru a răspunde cât mai sincer.

Etapele aplicării testului sociometric

1. a) Membrii grupului primesc motivări, li se explică scopul cercetării:

• fiecare își va cunoaște mai bine locul în grup;
• la repartizarea anumitor sarcini se va ține cont și de preferințele interpersonale;
• se va ține cont de relațiile sociopreferențiale și în structura formală a grupului.

1. b) Se obține încrederea subiecților în caracterul confidențial al răspunsurilor.
2. c) Se distribuie formularele cu întrebări și se explică clar modul de completare.
3. d) Se precizează caracteristicile situației:

• grupul în cadrul căruia se fac alegerile și respingerile;
• sensul fiecărei întrebări;
• limitarea la un anumit număr de răspunsuri (de regulă 3 sau 5, în funcție de mărimea grupului);
• faptul că elevul poate răspunde atât cât corespunde preferințelor sale, dar fără să depășească numărul maxim indicat;
• faptul că ordinea preferințelor este o ordine valorică (locul I – cel mai preferat, apoi descrescător); [în studiul nostru această exigență nu s-a putut implementa, deoarece membrii grupului nu au înțeles clar cerința];
• nu se impune o limită de timp pentru completare.

1. e) Se recoltează răspunsurile.

Testul sociometric se poate folosi într-o cercetare transversală pentru a surprinde evoluția relațiilor colectivului, fiind administrat periodic, iar rezultatele comparate. Reluarea testului la intervale prea scurte îi diminuează eficacitatea (subiecții tind să repete răspunsuri), iar intervalele prea mari pot face dificilă surprinderea dependenței dintre fenomene. Se poate recomanda, pe baza experienței, reluarea testării sociometrice anual.

Interpretarea: Matricea sociometrică

Datele testului sociometric se înregistrează într-un tabel cu două intrări, unde atât pe verticală, cât și pe orizontală sunt trecuți elevii din colectiv. Pe verticală se trec punctele atribuite din alegerile/respingerile colegilor nominalizați, iar pe orizontală percepțiile pozitive și negative atribuite de asemenea colegilor.

Matricea sociometrică este mai mult un instrument tehnic decât unul de cunoaștere. Ea facilitează ordonarea datelor brute oferite de test și asigură condițiile necesare pentru manipularea și prelucrarea lor.

Pe verticală se trec, corespunzător fiecărui elev, cu culoare roșie, puncte +3, +2, +1 în dreptul colegilor aleși, iar cu culoare albastră puncte -3, -2, -1 în dreptul colegilor respinși, nominalizați la întrebarea a doua. Pe orizontală se trec percepțiile pozitive (cercuri roșii) și percepțiile negative (cercuri albastre). În capetele de tabel se calculează suma punctelor obținute din alegeri și respingeri, precum și suma percepțiilor pozitive/negative.

Indici sociometrici

Pe baza datelor brute rezultate din test și trecute în matrice se pot calcula mai mulți indici sociometrici. Mai jos sunt câțiva dintre cei mai utilizați:

1. a) Indicele statusului sociometric arată poziția ocupată de o persoană în cadrul grupului și se calculează după formula:
   I = n / (N − 1),
   unde: n = numărul alegerilor primite de persoana respectivă;
   N = numărul membrilor grupului.
2. b) Indicele expansivității sociometrice permite determinarea cantitativă a orientării individului spre membrii grupului, luând în calcul atât expansivitatea pozitivă, cât și pe cea negativă:
   I = (E+) + (E−) = [n+/(N − 1)] + [n−/(N − 1)],
   unde: (n+) = număr de alegeri emise; (n−) = număr de respingeri emise;
   N = numărul membrilor grupului.
   Acest indice măsoară și gradul de integrare a individului în grup: cu cât valoarea este mai mare, cu atât individul este mai bine integrat.
3. c) Indicele sensibilității raționale exprimă capacitatea individului de a-și evalua propria poziție în grup; el exprimă acuratețea percepției relațiilor sociometrice cu privire la propria persoană:
   I = Aa / Ap,
   unde: Aa = numărul așteptărilor de a fi ales;
   Ap = numărul alegerilor primite.
4. d) Indicele asocierii persoanelor în cadrul grupului se calculează după formula:
   I = n / [k(N − 1)/2],
   unde: n = numărul relațiilor simetrice;
   N = numărul membrilor grupului;
   k = numărul alegerilor permise.
   Cu cât valoarea indicelui este mai mare, cu atât relațiile în grup sunt mai bune.
5. e) Indicele coerenței grupului exprimă calitatea relațiilor sociometrice la nivelul grupului; cu cât valoarea este mai mare, cu atât grupul este mai coeziv:
   I = (R × q) / (U × p),
   unde: R = numărul alegerilor reciproce;
   U = numărul alegerilor unilaterale;
   p = k/(N − 1), q = 1 − p;
   k = numărul alegerilor permise;
   N = numărul membrilor grupului.

Recomandări esențiale pentru redactarea unei lucrări științifice

Elaborarea unei lucrări de licență, a unei disertații, a unei lucrări de Gradul didactic I sau a unei teze de doctorat presupune documentare temeinică, organizarea ideilor și dezvoltarea unui demers propriu de cercetare. Fiecare etapă trebuie corelată cu tema aleasă, cerințele instituției și recomandările profesorului coordonator.

Începeți cu documentarea și stabilirea planului. Consultați resurse bibliografice și baze de date științifice, selectând surse credibile și relevante pentru subiect. Utilizați atât lucrări fundamentale, cât și cercetări recente, în funcție de specificul temei. Organizați capitolele astfel încât acestea să susțină obiectivele lucrării și să asigure continuitatea argumentării.

Respectați de la început regulile de citare și redactare. Notați datele bibliografice ale surselor pe măsură ce le consultați și indicați corect proveniența ideilor, inclusiv atunci când le parafrazați. Aplicarea consecventă a cerințelor de tehnoredactare vă ajută să evitați corecturi ample înainte de predare.

Acordați atenție cercetării proprii. Alegeți metodele și instrumentele în funcție de obiective și discutați-le cu profesorul coordonator. Explicați alegerile metodologice, analizați rezultatele și raportați-le la literatura de specialitate, evidențiind contribuția personală și limitele cercetării.

Solicitați feedback pe parcurs. Discuțiile periodice cu profesorul coordonator permit clarificarea dificultăților și ajustarea structurii sau a metodologiei. Integrarea observațiilor la momentul potrivit este mai eficientă decât refacerea unor secțiuni ample în etapa finală.

Rezervați timp pentru revizuire. Verificați coerența argumentării, corectitudinea exprimării, concordanța dintre citări și bibliografie și respectarea cerințelor instituționale. Prevenirea plagiatului presupune utilizarea responsabilă a surselor pe tot parcursul elaborării lucrării.

Dacă aveți nevoie de sprijin pentru stabilirea planului, identificarea bibliografiei, organizarea cercetării sau revizuirea textului, documentare.eu vă oferă consultanță și îndrumare adaptate cerințelor și etapei în care vă aflați. Transmiteți-ne tema, indicațiile profesorului coordonator și ghidul de redactare, pentru a identifica pașii necesari dezvoltării propriei lucrări.