Armonie și dizarmonie conjugală

Armonie și dizarmonie conjugală. Orientările teoretice şi metodologice cu privire la problematica cuplului conjugal se situează pe poziţiile psihologiei sociale, având în vedere că esenţa structurii şi funcţionării cuplului este psihosocială.
Interferenţă biopsihosocială determinantă pentru traiectoria fiinţei umane, parteneritatea conjugală devine un „modus vivendi” esenţial, în cadrul căruia individul se dezvoltă, se împlineşte şi se depăşeşte pe sine prelungindu-se în alţii, itegrându-se continuu în lume, cu lumea şi pentru lume.
Sistemul de trebuinţe de relaţionare şi comunicare erotică, sexuală, valorică şi morală care caracterizează un partener se poate afla în raporturi de concordanţă şi consens mutual cu sistemul de trebuinţă ale partenerului ales, după cum poate să coincidă doar parţial cu acesta.
Experienţa vieţii ne relevă nenumărate observaţii privind stabilitatea şi „longevitatea” unor căsnicii deosebit de „furtunoase”, „dinamice” şi uneori, aparent dizarmonice sub aspectul relaţiilor conjugale, constituite din parteneri diferiţi mai ales sub aspect temperamental şi psihomorfologic.
O anumită corespondenţă şi complementaritate în planul ideilor, atitudinilor, concepţiilor şi aspiraţiilor, pe de o parte, şi în planul comunicării şi comportamentului erotico-sexual, pe de altă parte, ni se par a fi elemente esenţiale ale reuşitei, stabilităţii şi satiefacţiei maritale. Această corespondenţă sexuală, afectivă şi ideativă, asigură echilibrul balanţei interacţionale în cuplu şi oferă partenerilor posibilitatea unei intermodelări reciproc satisfăcătoare.