Colaborarea dintre şcoală şi familie în vederea dezvoltării personalităţii copilului

Problematica personalităţii ocupă un loc central în psihologie, având inplicaţii atât centru practica socială (educaţie, cultură, etc.), cât şi pentru domeniile învecinate ale ştiinţei psihologice. Studierea personalităţii are ca punct de plecare observaţia în condiţiile vieţii cotidiene, teste psihologice standardizate şi experienţa clinică.
Personalitatea este o calitate pe care individul o dobândeşte la un moment dat al dezvoltării sale, şi anume în cursul adolescenţei avansate. Vorbim de personalitate atunci când gândirea adolescentului se maturizează, acesta devenind stăpân pe instrumentele deductive ale inteligenţei. Abia atunci el poate judeca independent, are capacitea de a discerne şi a evalua autonom, îşi schiţează drumul de viaţă, îşi construieşte propriul sistem de valori începe să joace efectiv un rol activ în universul social.
Învăţământul primar rămâne, în continuare, cel mai important segment al sistemului, datorită rolului şi funcţiilor deosebite pe care le exercită în formarea copilului. În primul rând, vârsta şcolarului este stadiul ontogenetic în care instrucţia şi educaţia produc cele mai semnificative efecte asupra individualităţii umane. Nivelul la care se află organizarea şi structurarea sistemului biopsihic face ca stimulările selectate şi dirijate conştient să realizeze baza necesară deprinderilor şi capacităţilor de asimilare a conţinuturilor informaţionale ulterioare şcolarităţii: vorbirea, scrierea, citirea, calculul matematic, deprinderile de conduită civilizată, trebuinţe de ordin superior, motive şi interese modelate într-atât încât să-i permită elevului o evoluţie în parametrii specifici unei personalităţi acceptabile.